Cu și despre Țara Galilor. Primul schimb internațional de tineri din viața mea.

Ei bine, se pare că am terminat cu taberele pe vara asta. Cel puțin cu cele planificate. Din cele 5 pe care le-am avut, două au fost de fapt primul schimb internațional de tineri din viața mea. Prima parte a acestui schimb a avut loc la Roșia, pe undeva prin Bihor, între 6 și 12 iulie, adică dintr-o zi de sâmbătă până într-una de vineri. Nu contează asta, știu.

Acum nu mai sunt acolo. Nu mai sunt cu oamenii cu care, de bine, de rău, am stat două săptămâni din viața mea. Nu mai am emoțiile sau sentimentele din momentele alea. De fapt, nici nu știu ce să-mi amintesc. Am impresia că există tendința de a povesti mai mult despre lucrurile bune, despre ce ne-a plăcut, poate încercând să uităm că nu ne-am simțit confortabil tot timpul, poate negând că există și furie și tristețe și frustrare și ură și că, la urma urmei, e normal să le simțim. Încerc să nu fac asta. Încerc să văd cu ce am rămas, cu ce m-am întors acasă, ce am învățat. Nu sunt sigură de prea multe, dar e ceva ce fără îndoială nu am să uit după zilele astea: să crești doare. Uneori mai tare, atât de tare încât durerea aia te scoate din minți și te face de nerecunoscut pentru tine. Alteori, abia simțit, aproape deloc. Din când în când, nu te doare, și te întrebi dacă nu cumva e ceva în neregulă cu tine. La fel ca tine, oamenii din jurul tău, mai ales cei ajunși cine știe cum la vârsta de 13+, cresc și ei în ritmul lor. Dar și pe ei îi doare, chiar dacă nici ei nu ar recunoaște, chiar dacă nici lor fragilitatea nu li se pare cool.

Am dat piept, zilele astea, cu frici pe care încercasem să le ignor, cu prejudecăți pe care le uitasem, cu așteptări grozave, cu mine cea pe care am tot negat-o. Cea care se teme, care fuge, care judecă, care urăște, care nu stă cu grupul, care nu se integrează, care nu reușește să comunice, care vrea ceva, dar nu știe ce. Cu mine-dezastrul. Cu mine care nu și-a acceptat tristețea, care a tot zis că ,,orice, numai asta nu”. Cu mine care voia o vară perfectă, care își proiectase zilele și nopțile ideale. Cu mine care s-a supărat când a văzut că lucrurile nu stau chiar așa. Și care a avut de discutat cu sine.

În Roșia timpul s-a scurs rapid, cu activități de grup și jocuri, cu două drumeții și cu seri în jurul focului. Îmi aduc aminte de drumul pe care îl aveam de făcut de la cabana băieților până la cabana fetelor, pe un deal, printre căpițe și grădini de cartofi. Un drum care noaptea se preschimba, la lumina lanternelor frontale, căci drumurile nocturne erau, e de la sine înțeles, cele mai lungi.

 

Am stat de câteva ori în spatele cabanei băieților, pe iarba tăiată nu de mult, și m-am întrebat ce e cu mine. Dealurile se ridicau și se lăsau, verde peste verde, nimic nu îmi convenea. Aerul era cu miros de iarbă și câmp, îmi era frică de mine, îmi era frică de ceilalți. Albine și fluturi se alungau în sus și în jos, parcă simțeam lehamitea în atmosferă, lenea ne ieșea prin toți porii, și mie și celorlalți. Lumina mă îmbrățișa din toate părțile, ce să vorbesc cu ei, ce să le zic, cum să le explic că nu mă impresionează înjurăturile aruncate la fiecare cinci cuvinte? Seara nu e departe, nici noi nu suntem aproape de galezii ăștia, e amuzant când trec pe lângă noi și nu se prind ce zicem despre ei.

Am decis să fiu eu cu mine, să nu fac ceva doar pentru că și restul fac asta. Mă auto-excludeam din grup? Poate. Știam că asta înseamnă să fiu mai mult singură, dar nu mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi putea comunica eficient cu ceilalți, că bârfele vor avea mai mult credit decât aveau cuvintele și faptele mele . Și acum îmi dau seama că eram pentru prima oară unii în fața celorlați, că nu ne știam și că poate nici nu ar fi trebuit să avem de comentat despre cine ce face. Până la urmă nu de asta eram acolo, împreună. Dar nici de ce eram acolo nu mai înțelegeam. M-am uitat la mine, într-un moment de luciditate sau de inspirație și mi-am zis că oricât de tare i-aș urî pe copii ăia pe care nici nu îi deosebeam prea bine unii de alții nu puteam să mă port urât cu ei, nu aveam nicio justificare, tocmai pentru că frica mea nu mă lăsa să îi văd mai bine. Mă simțeam ca și cum prezența mea îi inconforta, și am descoperit abia mai târziu că era doar impresia mea și că încercau și ei să se simtă bine, să nu se expună prea mult, să nu fie pe dinafară. Eram sufocată de lipsa de comunicare dintre noi, pe care o umpleam cu bârfe și cu critici la adresa galezilor, la adresa organizatorilor, la adresa unora și a altora. Dar joi după-amiaza am ajuns în Cluj și am avut câteva ore bune să colindăm orașul și o noapte întreagă să nu dormim. Am iubit noaptea aceea. Am stat toți și am vorbit, deși nu m-aș fi așteptat, despre familiile noastre, despre școală, despre Dumnezeu, despre cum ajunsesem acolo și am râs cu Vali, care avea un talent nebănuit în domeniu. Aparent, despre asta vorbesc oamenii în tabere. De fapt, nimic nu te mai oprește să spui adevărul de la o oră încolo.

67933064_761380370946675_9130136470181380096_n

În Lutton am aterizat după ce avionul nostru a avut nouă ore de întârziere. La Aberyswyth, orașul în care s-a derulat a doua parte a proiectului, am ajuns după aproape șapte ore de drum cu microbuzul. Dimineața am văzut orașul pe geam, marea departe, cumva deasupra lui, nori răsărind din toate direcțiile. Și m-am făcut mică, mică, aș fi vrut acasă și aș fi vrut și acolo. M-am deprins însă cu locul, cu scările și ușile pentru care îți trebuiau chei ca să intri, cu cantina la care veneau studenți să mănânce, cu campusul și cu drumul până în oraș. Mai greu a fost cu griul cerului de dimineață, pentru că niciodată nu am văzut soarele răsărind, cu toate că îi ghiceam prezența undeva, prin spatele norilor. La apus intra în apă și atât, iar vântul înnebunea valurile izbindu-le de mal. Era ceasul la care pescărușilor le era imposibil să zboare spre mare, erau aruncați pe nisip de curenți. Iar lumina era vânată de camere și telefoane, pentru o poză sau un selfie.

În fiecare zi am fost în câte o drumeție prin împrejurimile orașului. În prima zi ne-am întors la timp pentru a merge pe străzile lui, poate-poate om da de un Starbucks. A doua zi am fost la Sandy Beach, unde un râu se varsă în mare și unde iarba crește din nisip. Nu mai stătusem demult să mă joc așa în nisip ca în ziua aia. Gropi, desene, vânătoare de nimicuri, rostogoliri și alunecări de pe dună, nu credeam că am să mă pot bucura atât de niște nisip și copiii ăia mă pot face să râd la glume fără sens. Joi ne-am dus la Devil`s Bridge, tot drumul am stat în față și am schimbat posturile de radio. După ce am ajuns, am fugit la sala de escaladă. Vineri am fost la Swansea, un oraș mai mare decât Abery, și am avut ceva peripeții cu treasure hunt- ul pe care trebuia să îl facem, cu toate că nu prea aveam chef. În schimb, după ce am renunțat să așteptăm la coada de la un McDonalds, ne-am hotărât să mâncăm o pizza. O pizza delicioasă, subțire, caldă. Păcat că a plouat aproape non-stop, altfel orașul ar fi fost mișto de luat la picior. Seara mi-am luat o oră ca să umblu prin jurul campusului, prin ploaia fină, înainte de lăsarea nopții. La ce m-am gândit? Mi-e greu să îmi amintesc, doar că aveam nevoie de timpul acela ca să nu îmi pese de altcineva sau de altceva în afară de mine. Iar când am dat să mă întorc, am dat peste niște băieți care mergeau să vadă valurile noaptea. Marea era frumoasă ziua, dar noaptea era de nerecunoscut. Furioasă, puternică, nemiloasă. Și am ascultat-o, cu orașul din spatele nostru tot mai departe, în ceața care sorbea sunetele și umbrele. Sâmbătă am mers prin oraș, unii ca să își cheltuiască banii, alții ca să cumpere suveniruri, eu doar ca să merg, să îl simt sub picioare și sub palme. Mi-am dorit ca ziua aia să nu se termine, să nu ajungem niciodată ,,mâine”, mi-am dorit să rămânem pierduți pe străzile lui, cu vântul în păr și bucuria între buze ca un zâmbet fără sens. Așa că nu am dormit în ultima noapte, nu am avut cum, ziua pur și simplu a venit prea devreme, cu o foame cum nu mai avusesem demult. Și cu un drum înapoi acasă, cu un somn ciuntit, fără vise, cu un zbor prin noapte.

Nu m-am putut abține să povestesc despre fiecare zi. Primele zile, au fost și în Roșia și în Abery, cele mai grele. Nu doar că îmi era frică, nu doar că nu știam ce să fac ca să nu fie greșit, nu doar că m-am convins că o să fie nasol, dar mi-am și plâns de milă. Nu mi-a fost ușor să părăsesc zona de confort, să mai zic ,,nu” prejudecăților din capul meu, să mai alerg, să țip și să mă joc ca și cum aș fi avut câțiva anișori. Am zis totuși că nu are rost să îmi stric zilele cu gândurile negative, cu preziceri despre cât de nasol urma să fie ora următoare, cu idei despre ce voia de fapt să zică ăla sau ăia. Am zis că nu mi se va mai întoarce oprtunitatea de a fi acolo, atunci. După ce mi-am zis asta, încet-încet m-am deschis, și nu am habar cum, dar parcă mâncarea a fost mai bună, copii mai de treabă, glumele mai amuzante, escalada mai provocatoare, ziua mai scurtă, noaptea ca și cum n-ar fi fost, între o zi și ailaltă.

Cam asta cu primul schimb de experiență la care am participat vreodată. Poate data viitoare îmi va lua mai puțin să mă adaptez, să mă obișnuiesc cu locul și cu oamenii, să îmi accept și să îmi trăiesc fricile pe care am încercat să le neg. Sper ca data viitoare, când va fi, să am puterea de a face ceva diferit.

Maria, 15 ani

***

Maria și Ana, bursiere „Viitor prin Educație”, au participat în această vară la un schimb internațional de tineri împreună cu Projects and Ideas for Active YouthExperiența a fost una specială pentru ele, într-un schimb internațional de tineri care a vizat construirea de granițe interculturale prin implicarea și aportul tinerilor în comunitate.

***

Proiectul se numește From Western Wales to Eastern Europe și a fost finanțat integral prin programul Erasmus+ al Comisiei Europene.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s