Lumea e o mare tabără…pentru cei care vor să se joace!

Da, este adevărat. Aș putea paria că taberele de la Mărișel, din Cluj, vor deveni celebre. De fapt, cred că au început deja să fie, într-un mod sau altul. Prin oamenii care povestesc altor oameni despre ele. Așa am auzit eu despre tabere, și așa au auzit și alții de la mine. Pentru că odată ce ai fost într-o tabără, nu contează dacă de iarnă sau de vară, se petrec două fenomene, zic eu, normale: 1. Vrei să mai vii și a doua oară; 2. Vrei să mai aduci niște prieteni/frați/cunoscuți cu tine, ca să vă bucurați împreună. Sau cel puțin așa au stat lucrurile în cazul meu și cred că nu sunt o excepție. Și recunosc că plănuiesc să vin în tabere  pentru a patra oară în viața mea, bineînțeles, nu cu mâna goală. Sunt ceva copii cărora le-am zis de tabere și până la înscrieri sigur vor fi și alții. Taberele m-au ajutat foarte discret, poate chiar subtil, și deși e clar că au făcut-o, am observat acest ajutor în timp. Așa se face că acum, deși încep școala, eveniment care nu prea mă bucură, mă simt totuși bucuroasă. Pentru că am fost în tabăra de iarnă, care mi-a plăcut mult, mult de tot. Și ar mai fi și altele de spus, dar fiecare tabără a avut un alt impact asupra mea.

Prima dată, acum un an, m-am dus pentru că voiam să zbor până în Cluj, iar asta era singura ocazie care se ivise. Probabil dacă aș fi fost nevoită să iau trenul 10-11 h, aș fi renunțat. Din fericire, mi-am dorit atât de mult să revin încât nu m-a mai interesat cu ce ajung acolo a doua, respectiv a treia oară. Atunci eram într-a opta și aveam o reținere față de ceilalți, o timiditate care mă împiedica să mă exprim, să le vorbesc, să reacționez, să mă împrietenesc cu ei. Și am dat piept în tabăra aia cu toate fricile mele, iar dacă nu cu toate, cu o bună parte dintre ele. Nu pot spune că după ce m-am întors eram cu totul și cu totul altcineva. Dar încet, încet, ceea ce experimentasem în tabără a dat roade. Pe lângă faptul că m-am dus de încă două ori, cred că dacă acum mi se pare mai simplu să vorbesc în fața unor oameni, sau dacă îmi e mai ușor să intru în vorbă cu ei, sau dacă vreau să încerc să fac ceva ce nu am mai făcut niciodată, se întâmplă într-o bună măsură pentru că am fost acolo, atunci.

A doua oară, adică vara trecută, în august, am venit cu unul dintre frații mei și cu niște prieteni de-ai noștri care erau foarte curioși să vadă de ce le făcusem capul calendar cu tabăra mea și de ce le spusesem ca trebuie neapărat să vină. Iar dacă stau puțin să mă gândesc, nu au fost nicidecum dezamăgiți. Dimpotrivă, chiar au mai venit și iarna asta. Și au de gând să vină și la vară. Cât despre mine, urma să intru într-a noua, și oricât de banal ar suna, chiar aveam emoții, nici nu știam la ce să mă aștept sau ce ar trebui să fac. Și am făcut ceea ce mă învățase tabăra: m-am jucat. Așa am început să îmi cunosc colegii, așa ne-am împrietenit, așa am priceput una, alta despre ei, așa mi-a fost cel mai la îndemână să mișc ceva între noi. Nu prea pot să știu cum s-ar fi petrecut acele prime săptămâni dacă nu aș fi fost ,,nevoită” să cunosc o mulțime de copii noi în vară, la Mărișel, să mă împrietenesc cu ei și să avem împreună meciuri de ping-pong, de badminton, de fotbal, de volei, sau competiții și jocuri, nu mai vorbesc de mesele și de rugăciunile la care luam toți parte. Înafară de această ,,strategie”, atunci mi-am dat seama și de riscul pe care îl implică judecarea unei persoane la prima vedere, și a fost dureros să îmi dau seama cât de greu e de fapt să fii obiectiv, mai ales când vine vorba de oameni despre care nu știi mai nimic. Am avut multe de învățat în tabăra de vară, iar de unele m-am prins abia după săptămâni sau luni, când am întâlnit situații asemănătoare în viața mea.

A treia tabără a mea la Mărișel abia s-a terminat de 2, hai 3 zile. A fost foarte, foarte faină, nu pentru că așa m-am obișnuit să spun despre taberele acestea, ci pentru că am jucat atât de mult ping-pong încât acum am febră musculară la mâna dreaptă. Offf, bine! Recunosc, e dificil să explici motivul pentru care ți-a plăcut ceva. Îți place mai întâi și abia apoi încerci să găsești argumente alegerii tale. Poate pentru că am întâlnit copii de treabă de la care nu mă așteptam să fie de treabă? Sau pentru că am făcut tot ce am putut pentru a câștiga Marele Joc? Poate că totuși motivul e acela că am fost într-o drumeție pe un munte pe care îmi doream să urc de acum un an. Adevărul e că nu știu încă. Poate pentru că mi-am dat seama că ,,nu ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit”? Sunt sigură că voi descoperi cu ce m-a ajutat să merg în tabăra, deoarece nu m-am dus întâmplător, dar trebuie să mă las niște timp să se scurgă. Am observat până acum că urmările nu sunt vizibile neapărat la prima vedere, dar sunt ample, complexe în viața mea. Cu toate că și bucuria, entuziasmul pe care le simt numai gândindu-mă la tabără sunt reale și na, m-au făcut să mă scol mai devreme ca să scriu textul ăsta, deci se pot considera efecte imediate. Cumva, experiența unei tabere rămâne și lucrează in tine, după ce ai plecat și ai uitat aproape tot. E o putere numai a lor.

Ce am simțit eu, ori de câte ori m-am întors din tabără, a fost o dorință de a face la rândul mau bine, de a încerca să mă bucur de tot ce am și de a descoperi calitățile oamenilor mai mult decât defectele. De a fi omul care îmi doresc să fiu, fără a mă preface sau mă transforma. Totodată știu că poate sună aiurea, dar ,,timpul în tabere e timp circular”, așa cum a zis o prietenă de-a mea. Adică e cumva scos din timpul ,,real”, e aparte,  nu te îmbătrânește, ci dimpotrivă, te înviorează și parcă te trezește din amorțeală.

Eu mi-aș dori să fie lumea ca o mare tabără, pentru atmosfera care e în tabără. Atunci când sunt la liceu, pe stradă, în metrou sau în autobuz, merg cu senzația apăsătoare că ceilalți mă vânează. Iar dacă nu pe mine, atunci greșelile și defectele mele.  Știu că și eu îi privesc cu suspiciuni nefondate și cu gânduri negre, din când în când, dar cam acesta e ,,duhul”. Mai mult decât atât, pe insta, pe Facebook, pe snapchat și în aproape orice împrejurare a vieții sunt ochi ațintiți asupra ta să te critice. Nu constructiv, Doamne-ferește! Iar în tabăra nu e doar altfel. Acolo e chiar pe dos și nu ai cum să nu vrei și tu să fii parte a acelei bucuroase lumi. Nu zic că toată lumea e la fel de atentă, de bună, de amabilă, de primitoare. Dar simți că nu ești acolo pentru a critica sau a denigra. Ești pentru a te bucura de tabără alături de restul participanților. Și de aici deja e mai ușor să înveți ping-pong, să joci fotbal chiar dacă abia ai habar să lovești mingea și în principiu, să crești. De aceea sunt ateliere organizate în fiecare zi, și echipe în care intră copii mai mari și mai mici, cunoscuți și necunoscuți, care vin în tabără pentru prima oară sau care au mai fost de câteva ori. Iar în tabere a crește e parcă mai puțin dureros, când sunt și voluntarii gata să te susțină, să îți mai dea un hint sau să te ia în brațe. Cumva, să știu că e cineva pe care nu l-ai mai văzut de șase luni, dar față de care pot fi la fel de franc și de neprefăcut ca înaintea unui buuuun prieten, cred că e mai mult decât m-am așteptat vreodată de la oameni.

Da, taberele sunt uau. Abia aștept să mai merg în tabere. Și dacă e ceva ce îmi doresc să fac când o să fiu mare, ceva ce fac niște oameni mari acum, ceva pentru care mă pregătesc cu toate că nu e un job 😊… în sfârșit, te-ai prins: acel ceva sunt taberele.

Maria, februarie 2019

Poză: Dana Sacalov

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s