Un joc m-a învățat că nu am avut până acum curajul să visez la cel mai frumos viitor posibil

Atunci când am apucat-o pe calea educației, am fost convinsă de două consecințe majore ale acestei decizii: prima, că urmează să mă transform radical interacționând cu acest mediu, iar a doua, că de atunci înainte urma să fiu privită ca plictisitoare de mulți apropiați sau cunoscuți din cauză că orice aș face, aduc vorba de acest domeniu.

Felul cum sunt privită nu e de mare interes pentru mine atâta vreme cât eu rămân conectată la mine însămi, dar transformarea aceea pe care am preconizat-o m-a cam zgâlțâit. Ceea ce credeam că știu sau că sunt s-a dărâmat de multe ori, iar eu tot de atâtea ori am construit la loc, într-un fel mai bun.

Unul dintre momentele transformatoare a fost participarea la o tabără cu diverși actori ai educației. Conferința, ca să o numim oficios, era gândită astfel încât erau implicate multă joacă și interacțiune în mijlocul naturii, totul împletit în jurul dorinței de a afla cum putem aduce sau cum putem fi schimbarea pe care ne-o dorim.

Am povestit, ne-am jucat, am interacționat. La un moment dat, vine și rândul jocului ce m-a atins cel mai profund și care presupunea ca după ce ne găsim o pereche, unul dintre noi să joace rolul unei ființe din trecut (prezentul de fapt), iar celălalt al unei ființe venite din viitor. Fiecare trebuia să vorbească despre cum este educația pe vremea lor, cu precizarea că versiunea din viitor trebuia să fie cea mai frumoasă la care ne puteam gândi. Marele meu noroc a fost să fiu ființa din viitor, întrucât am o pasiune pentru el și cu ușurință imaginez scenarii posibile și imposibile.

Mai întâi a vorbit ființa din trecut, despre ce se întâmplă acum practic: ce greu e accesul la o educație de calitate, ce puțin sunt plătiți dascălii, ce presiune mare se pune pe acumularea de conținut academic, cât de sumbru sună viitorul cu așa condiții pe care ființa din trecut le proiecta spre ce va fi să fie. Pentru că totul se desfășura cu ochii închiși, în timp ce partenerul meu de joc vorbea, am simțit apăsarea din glasul lui, tonul jos al vocii, îngrijorarea și neplăcerea cu care mi-a povestit despre educația din vremea lui. Am simțit cum asta era o parte semnificativă din el și îl afecta negativ lipsa de perspectivă. La final, mi-a vorbit și despre speranța pe care o are, cum că oameni ca cei adunați pe acea pajiște vor putea schimba cumva lucrurile.

A urmat ca ființa din viitor (adică eu) să povestească despre educația de pe vremea ei. Încă eram încărcată cu emoțiile transmise de ființa din trecut și deși mă credeam grozavă la crearea diverselor scenarii din viitor, imaginile din mintea mea refuzau să se formeze, cuvintele îmi rămâneau blocate în gât. Au mai trecut câteva secunde astfel și până la urmă mi-am zis: ”acum voi detalia sistemul ideal de învățământ, în viziunea mea”. Am răsuflat ușurată instantaneu și pe nesimțite au început să apară în mintea mea tot felul de imagini pe care nu le mai avusesem pe care cu ușurință le puteam transpune în cuvinte descriptive care curgeau natural.

Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost o imagine de ansamblu în care societatea era pe un alt nivel de dezvoltare, ca urmare a unei educații așa bine puse la punct, urmat de accesul egal al tuturor la cunoaștere. Am simțit o atmosferă plăcută și prietenoasă în întreg sistemul: clădirile școlilor erau luminoase, concepute special pentru scopul lor educativ, relațiile dintre elevi, părinți, școală erau deschise si de colaborare. Fiecare elev avea programul său de studiu în conceperea căruia era implicat direct. Se făcea mișcare, se picta, se construiau machete…și tot așa. Nu viziunea in sine este cea pe care vreau să insist.

Vorbind despre viitorul acesta ideal, vocea mea a fost clară, tonul optimist, energia degajată era pozitivă. M-am simțit extraordinar imaginând acest sistem și vorbind despre el de parcă ar fi aievea.

La finalul jocului, vorbind cu alți participanți, au ieșit în evidență două lucruri: unul dintre ele este ceea ce s-a simțit. Deși ce s-a imaginat și vorbit a diferit, fiecare având nemulțumirile sale despre trecut și dorințele proprii despre viitor, toți cei care au descris educația de acum practic au transmis apăsare, îngrijorare, neplăcere, negativitate și un pic de speranță iar cei ce au vorbit despre viitor au facut-o cu optimism, energie, claritate. Nu mă pot abține de la a mă întreba oare câți oameni, parte din sistemul educațional, trăiesc zilnic cu emoțiile negative de care am pomenit și logic, și-ar dori să trăiască cu cele pozitive? Cred că mulți.

Iar al doilea lucru s-a legat de primul după o analiză mai amplă.

Ce spune despre mine faptul că imaginile legate de un sistem ideal de educație au refuzat să apară până eu insămi nu mi-am dat voie să cred că acest lucru este posibil? Nu cumva sunt concentrată pe a vedea ce nu este în regulă în loc să concep ce ar fi în regulă? Ba chiar mai mult ca în regulă – ideal! Nu cumva sunt mai ancorată în a căuta bube, în a mă lamenta despre ce se întâmplă în prezent, când aceeași energie aș putea-o pune în a căuta acel vis care mă motivează și mai apoi în a face tot ce pot pentru a îl transforma în realitate?

Ceva din mine spunea: „hei, lasă visele și să ne raportăm doar la ce se poate”. Nu îndrăznisem până atunci să visez la ideal. Mă raportam doar la „mai bine”. Mai binele însă e limitat. E mic. Nu hrănește cu motivație. Mai binele se obține ușor și aduce efecte reduse. Având pe el ca țel, înlăturam idealul.

Acest joc mi-a reamintit de puterea imaginației, de puterea lui „îmi dau voie să visez”, m-a învățat că „mai bine” pălește în fața lui „ideal” și acesta din urmă este punctul de plecare.

Cum putem acționa spre schimbare în bine, fără o direcție majoră, fără acel vis, ce poate părea utopic acum dar care, dacă ar fi să devină realitate, am fi atât de împliniți, atât de bucuroși sau poate chiar mândri pentru că am fost parte din concretizarea lui?

Vă invit la joc: imaginați-vă că nu există limite, că orice e posibil și întrebați-vă cum ar arăta educația ideală pentru cineva care trăiește cu ea? Este primul pas spre a ajunge acolo. Am fost în viitor și știu că este posibil.

 

Arina Angelescu – Preşedinte

Seeding Knowledge Foundation

Articol publicat pe http://www.republica.ro în data de 05.06.2017

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s