Despre basm – ,,Un basm e un vis/Cu ochii deschiși … ‘’    

      Ce este basmul?

      O definiție ar suna cam așa: specie în proză a genului epic în care personajele fantastice, simbolizând forțele binelui și ale răului, se confrunta, pe viață și pe moarte. Învingerea răului duce la dobândirea fericirii și/sau restabilirea păcii, armoniei.

      Nefiind un meșteșug, precum olăritul sau țesutul, nici un edificiu care să înfrunte vitregiile secolelor, asemenea conacelor boierești sau bisericilor din piatră, lemn ori cărămidă, pe scurt, nefiind un bun palpabil, un produs finit, apt spre comercializare și nici o meserie (nu cred că a fost vreodată și nici că va fi), basmului nu i se acordă atenția cuvenită. Nu știu câți adulți apreciază basmul, câți știu ce e un basm autentic, câți le mai spun copiilor (propri sau interiori) o poveste, câți nu-l consideră inutil, pueril, pierdere de vreme… Adevărul este că pricina vitezei lumii în care trăim, unde parcă timpul curge din clepsidra vieții mereu mai rapid, basmul se află printre cele mai periclitate practici sau tradiții.

      Ajungând aici trebuie să trag o linie clară între basmul oral și cel scris, pentru că diferențele dintre cele două mi se par semnificative, chiar dacă cel scris este mai familiar, mai cunoscut.

      De la începutul veacurilor s-au istorisit basme, calea orală fiind singura prin care se putea trimite în viitor. Versiunea orală presupune existența unui povestitor și a unui ascultător/mai multor ascultători, fiind forma nealterată, nemodificată a narațiunii fabuloase. Plăsmuită și povestită de adulți pentru adulți, din rațiuni probabil magice inițial, iar mai apoi din dorința de comunicare și plăcerea fabulației, are sensul perpetuu deschis, îmbogățit cu fiece nouă rostire ce revigorează mereu altfel, scheme epice a căror origine se pierde în timp.

      Versiunea scrisă, difuzată în țara noastră relatv târziu prin intermediul unor antologii sau colecții diferite, reprezintă repovestirea idealizată, oarecum aburită – destinată preponderent copiilor, a suratei sale, spusă și transmisă din gură în gură în mediile rurale și deloc/puțin cunoscută în cele urbane.

      Legătura dintre cele două este similară celei dintre model și copie. Modelul cultiva în felurite grade stilizarea rustică, simplă, pitorescul graiurilor locale, o anumită optică bidimensională, plină de ingenuitate, în vreme ce copia literaturizează, la fel, în diferite grade, îndulcește asperități, elimină discontinutățile expresiei.

      Totuși, copia și modelul rămân fețe ale unuia și aceluiași spațiu privilegiat în care se îngemănează intuiția lumii și a adevărurilor ei cu forme poetice de o vigoare aparte, în care ,,gravul’’ se îmbină cu ludicul, în care imaginile crude alunecă în expresii suave, iar percepția lucrurilor farmecă prin prospețime.

      Cu toate acestea, în ce măsură ne-ar mai putea astăzi cu adevărat interesa folclorul și, implicit, basmul?

      Poate că doar pentru că el rămâne expresia străveche, încă vie a acelei lumi voioase și drepte de-nu-știu-unde și de-nu-știu-când, la care lumea noastră mohorâtă și pe dos nu încetează să viseze. Dar aș înclina să cred că nu doar atât. Oare nu este narațunea fabuloasă, categorical vorbind, un spațu care ne confruntă în mod neobișnuit, insolit cu problema adevărului și a libertății? Și în definitive, ce poate fi mai fascinant, mai angajant, mai teribil decât libertatea și adevărul?

      Tocmai de aici și nevoia vitală, ubicuă, ineluctabilă de poveste. Dar totodată și faptul că forța dătătoare de putere pe care ea o insuflă celor cărora li se adresează are întotdeauna efectul, consecința unei răscumpărări, iar în situații-limită, acela de salvare a vieții înseși. Faimosul caz al Șeherezadei, precum și cel al Motanului-Cotoșmanul (care a început să depene povești pentru a se salva din mâinile voinicului care-l prinsese) ar putea părea neconvingătoare. Căci deși nu incredible, sunt greu de admis, dar întâmplarea tulburătoare relatată de Jean Rounault în cartea autobiografică ,,Le troisieme ciel’’ ar putea cel puțin să ne pună pe gânduri.

      Într-un lagăr de exterminare din Rusia sovietică, deținuții lucreză 18 ore pe zi, primind o hrană sub nivelul de existent. Într-o seară, într-una dintre bărăcile în care moartea seceră pe capete, o bătrână de la țară începe să spună povești. Acestea sunt atât de frumoase, încât pentru ca ea să rămână în viață, oamenii îi oferă câte un pic din porțiile lor, ba chiar preferă să lucreze în locul ei. În fiecare seară, sleiți de oboseală, frig și foame, întemnițații se adună în jurul ei și ascultă cu sufletul la gură întâmplările nemaiauzite, nemaipomenite, istorisite de glasul omniscient, blând, alienator. De atunci, în vreme ce în restul bărăcilor oamenii au continuat să moară în număr tot mai mare, aici n-a mai pierit nimeni.

      Alături de colinde, cântece, doine, balade, fabule, ghicitori, proverbe, zicale și urături, basmul face parte din patrimonial poporului nostru, din moștenirea primită de peste veacuri și pe care suntem datori să o transmitem copiilor, învățându-i să o prețuiască totodată.

      *În minunata carte ,,Momo’’, Michael Ende (scriitor german pentru copii, 1929-1995) prezintă consecințele ,,comercializării’’ basmelor. Recomand cu căldură această carte oricui nu a citit-o, fiind potrivită atât copiilor cât și adulților cu suflet de copii.

(va urma)

Maria Preoteasa – copil SKF

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s