Cel urât

Menționam în primele 2 episoade ale seriei că ceea ce m-a determinat să o iau pe calea educației a fost în mare parte un cumul de experiențe negative.

Am să povestesc traseul meu educațional și în paralel am să evidențiez efectele diverselor experiențe asupra mea.

Primul pas făcut într-o instituție de învățământ a fost grădinița. Aici am avut parte de o clădire frumoasă, fost conac boieresc, care din start, mă făcea să mă simt bine. Apoi, educatoarele au fost în mare parte cel puțin decente. Un pic reci în interacțiunea cu noi copiii, dar cam asta e maximul ce le poate fi reproșat. Activitățile erau diverse, ieșeam des afară la joacă, ba chiar în excursii și relațiile între grădiniță și familii erau faine.

Am plecat de aici cu amintiri frumoase, prietenii ce s-au continuat la școală și cu un nivel de dezvoltare în ansamblu potrivit vârstei. La modul ideal aș fi dorit să mi se caute și descopere talentele și înclinațiile naturale evidente deja la acea vârstă. (artele și coordonarea de echipe!) Școala primară Următorii 4 ani au fost la nivelul de excelență. Am povestit despre această etapă în primul episod al seriei.

Am părăsit această etapă cu un simț al propriei valori crescut, având cunoștințe peste nivelul vârstei, cu apetit pentru cunoaștere, cu drag de școală, de colegi și curioasă să văd ce urmează.

La modul ideal însă, talentele și înclinațiile mele deși au fost recunoscute, nu au fost puse în valoare suficient pentru că doamna Luca se împărțea între 44 de copii, iar cei cu deficiențe de învățare primeau mai mult timp și atenție pentru a recupera și a ține pasul. Scopul ei era ca toată lumea să fie laolată, nu avea timp fizic pentru a încuraja excelența.

Au urmat 4 ani de haos în gimnaziu.

Am povestit despre Popeasca, profa de română, însă experiențele au fost variate. Am avut parte de 2 profesori excelenți, de marea majoritate mediocri și câțiva execrabili. Acest amestec a fost pe termen lung de neutralizare. Dacă profesorii execrabili ne dărâmau și ne îndepărtau de școală și de noi înșine, cei excelenți mai contrabalansau lucrurile.

Efectul lor nu era suficient însă pentru a ne menține la nivelul la care ne lăsase doamna Luca, iar la final de gimnaziu, excelam (eu în acest

caz) la materiile cu profii excelenți și în mod ironic la română! La oricare altă materie nivelul meu era mediu sau sub medie.

Stima mea de sine abia mai atârna de un fir de ață. Interesul pentru școală scăzuse spre minim. Dorință de a studia mai deloc. Curiozitate spre zero. Moralul meu se menținea însă la cote înalte. Viitorul tot bine îl vedeam. Nu-mi explic acest lucru. Poate pentru că eram încă un copil, nu începuseră adolescența, presiunile din cauza sărăciei și alți factori agravatori. Poate magia doamnei Luca încă se menținea asupra mea.

Pentru că depărtarea de ideal este deja prea mare, voi reveni la el la final.

Liceul

Aici are loc punctul culminant.

Nivelul meu mediu de pregătire academică la o școală de cartier m-a clasat printre cei mai slabi elevi ai liceului în care fusesem admisă.

Deși o bucurie la început să fiu acceptată într-un liceu bun, curând nivelul meu de pregătire academică mi-a ridicat o dilemă: voi continua să fiu foarte jos sau voi lupta pentru a îmi crește și dovedi valoarea?

Cu fiecare zi ce trecea, am ales prima variantă. Profesorii au fost foarte buni spre excelenți, oferta din partea școlii era bună, însă interesul meu general pentru studiu a atins cote minime.

Alte ingrediente care s-au adăugat și au tras în jos întreaga mea situație per ansamblu au fost perioada adolescenței care m-a prins într-un vârtej de trăiri și transformări halucinante pentru identitatea mea, apoi situația familială, apoi, lipsa unui sens, a unui scop, a unei direcții pentru acest proces de educație.

La final de liceu am fost în cea mai proastă formă pe care am atins-o vreodată pe orice domeniu al vieții mele.

O discuție cu o prietenă m-a adus pe drumul spre mine totuși. Ea mi-a spus ” Arina, ești o victimă a vieții tale sau o creatoare a ei?” Ceva în mine s-a rupt și s-a lipit concomitent atunci și m-a făcut să înțeleg că oricare ar fi condițiile, atiudinea față de condițiile date face diferența.

Cu câteva luni înante de bacalaureat, am recuperat oarecum cei 4 ani de depărtare față de studiu și am luat o notă mare la examen, absolvind printre primii de pe listă.

Cu perspectiva facultății în minte, artele fuseseră demult excluse și mai râmănea psihologia. Pentru că cele câteva luni de pregătire nu erau de ajuns pentru a susține examenul la facultate, m-am îndreptat spre singura facultate unde nu se susținea examen pe atunci, la agricultură, plănuind să mă mențin ocupată până la anul următor când aș fi dat examen la psihologie, după pregătirea necesară.

Odată intrată la facultate, din nou eram pusă în situația de a o lua de la un nivel foarte jos al pregătirii mele pentru a face față mediului în care eram prinsă. La agricultură se studia agricultură pe serioaselea.

Cunoștințele mele de limba franceză sau psihologie erau sursă de amuzament pentru colegi, nicidecum utile în cadrul agriculturii.

Din nou, pachetul din partea instituției era bine pus la punct.

Profesorii erau în mare parte excelenți și foarte prietenoși.

Informațiile și partea practică erau bine îndreptate spre a produce ingineri agronomi.

Eu știam că nu voi practica niciodată meseria așa că interesul meu era de a îmi dovedi mie ce pot. Așa am fost bursieră la agricultură, așa am îndesat în creier cunoștințe cu forța, știind că nu le voi valorifica niciodată.

Nu am fost nici până azi să îmi iau diploma.

(povestea despre de ce am rămas la agricultură, într-un episod viitor)

Aș vrea să reiau firul traseului meu educațional la școala generală, acolo unde s-a pierdut interesul meu pentru a învăța.

Nu pot să nu mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi continuat pe direcția pe care eram la părăsirea școlii primare? Dacă, în orice context aș fi discutat cu un consilier sau dacă vreodată pe acest parcurs aș fi fost evaluată în funcție de talentele mele naturale, interesele mele, visele legate de viitor? Cum ar fi fost să fie luată situația mea în ansamblu în seamă? profesorii să îmi știe povestea, să fiu văzută, ascultată, să existe relații umane între profesori și noi elevii.

Nu îmi pot da acest răspuns în detaliu, dar știu că s-a pierdut timp, s-a irosit potențial. Știu că a fi elevă a durut căteodată fizic, iar de cele mai multe ori sufletește. Știu că pentru 16 ani nu s-a pus niciodată problema „cine sunt?”, „ce vreau să fac în viață?”, „ce talente am, cum le pot dezvolta și împărți cu lumea?”, „cum îmi pot construi viața în jurul pasiunilor mele?”. (sunt 20 de ani de școală, dar i-am scăzut pe cei 4 cu doamna Luca) Până recent, efectul lipsei de răspuns a fost resimțit nu doar în viața mea, dar în mine de asemenea. Neștiind răspunsul la aceste întrebări am orbecăit în proprii mei ochi, neștiind cine sunt, de ce sunt în stare sau ce caut pe acest Pământ.

Mai știu că dacă azi am ajuns să stiu răspunsurile la aceste întrebări ba chiar să fiu mândră de omul ce am devenit și de ceea ce am realizat până acum este nu cu sprijinul sistemului de învățământ în care am petrecut 20 de ani, ci în ciuda acestui lucru.

Acesta este urâtul. Să folosești puterea și autoritatea pe care o ai asupra altora nu pentru binele lor, pentru a îi ajuta să se descopere pe ei și lumea din jur, pentru a își clădi viața în jurul viselor, a talentelor pe care le au, ci pentru a spori urâtul din lume, ucigând zi de zi inocența, speranța, energia și viitorul lor.

Urât este să trăiești cu sentimentul că nu ești bun, că nu ești de ajuns. Urât este când ți se spune că ești prost și ajungi să o crezi.

Urât este când a fi diferit este un lucru rău. Când ești redus la un număr. Când simți că nu contezi. Că ești un ratat. Că nimănui nu îi pasă de tine. Că meriți lovitura la palmă. Că nu există speranță spre un viitor mai bun.

Dacă am vreo recunoștină de adus este acelor eroi, care s-au ridicat deasupra meseriei lor și înainte de toate au fost oameni, tratându-ne pe noi elevii asemenea: ca pe niște oameni cu demnitate, unicitate, cu vise și potențial. Acea secundă în care ai simțit că ești important, contezi și ești văzut. Acea secundă a hrănit flacăra plăpândă a stimei de sine, a viselor ce trebuie căutate și transformate în realitate și a compensat pentru tot urâtul.

Deseori mă întreb de ce a trebuit ca lucrurile să se întâmple așa.

Singurul răspuns care îmi dă liniște este că tot ce a fost m-a adus azi aici, în postura de a oferi unor copii exact ceea ce mi-a lipsit mie:

sentimentul că sunt valoroși, talentați și supravegherea transformării lor în adulți împliniți.

Arina Angelescu – Preşedinte

Seeding Knowledge Foundation

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s