Cel rău

-sau de ce am ales educația –

Plecată din cadrul școlii primare, unde primisem pentru 4 ani hrană pentru minte, inimă și suflet, pornesc alături de colegii mei – acum clasa a V a – pe drumul școlii generale. Doamna Luca ne pregătise, pe cât îi era în putință, pentru această trecere: ne-a spus despre aspectele noi ce vor urma, despre provocările pe care le vom întâmpina și ne-a încurajat, ca întotdeauna, spunându-ne că va fi bine.

Nu ne-a spus nimic, însă, despre posibilitatea ca profesorii cu care urma să avem de-a face să fie… altfel. Am presupus, în mod naiv, că toți sunt ca ea. Că toți iubesc copiii, că sunt fericiți să fie acolo unde sunt și se dau peste cap pentru a oferi elevilor ce e mai bun. Am pornit la drum crezând că, în următorii 4 ani, vom merge la școală cu același entuziasm și aceeași plăcere cu care am mers în precedenții 4.

Foarte curând, după începerea clasei a V a, urma să aflăm cu toții că nu avea să fie așa. Pe lângă trecerea dintre ciclul primar spre cel gimnazial, care e o provocare în sine, pe lângă profesorii mai puțin dedicați meseriei cu care aveam de-a face începand de-atunci, pe lângă pierderea acelei supravegheri blânde care ne ghida pașii, un alt lucru s-a mai adăugat trăirilor noastre nefaste: profesoara de română – “Popeasca”!

Așa cum, în cazul doamnei Luca, am simțit într-o secundă de la vederea ei că iubește copiii, la apariția profei de română am simțit fiori pe șira spinării. A intrat în clasă folosind un ton milităresc și trântind ușa de perete: “În picioare, animalelor!”. O femeie corpolentă cu părul alb, se oprește în ușă și ne privește cu dispreț. Pentru început am fost surprinși, indignați, neștiind ce să credem. “Este nebună? Ce e cu ea? Chiar ea este profesora sau este o gluma? Ne testează? Ce ni se întâmplă?”. Nu știu despre nebunie, dar nu era o glumă sau un test – chiar ea era profesoara noastră, iar tirada apelativelor înjositoare a durat 4 ani. Alături de tonul vocii, privire, cuvinte, veneau gesturi, atitudini.  Toate îndreptate înspre a ne convinge că suntem ultimii oameni, că vom ajunge niste ratați și că ea își pierde timpul cu noi.

Prima mea interactiune directă cu ea a fost când la tema “Faceți o compunere despre vacanța de vară” (cea care tocmai trecuse), m-a chemat cu compunerea la catedră lângă ea, a citit rapid rândurile scrise, apoi, sub privirea mea ce aștepta nerăbdătoare o părere, a rupt scârbită hârtiile și a spus: “Este cea mai mare porcărie pe care am citit-o vreodată”. O furtună s-a pornit în mintea mea. Până în acel moment nu mai auzisem așa ceva, nu mai întâmpinasem o asemenea atitudine – auzisem: “Poți mai bine”, “Mai încearcă” și tot așa, dar în acest comentariu simțeam răutate și mă întrebam de ce este îndreptată spre mine. Oare are dreptate? Este o porcărie? Atunci doamna Luca ne-a mințit? Cum de până acum ceea ce scriam era cel puțin bun, iar acum este o porcărie? Și ce anume este de îmbunătățit? Ce opțiuni am, ce să fac cu acest comentariu?

Am înțeles mult mai târziu că răutatea ei nu avea legatură cu noi. Că se confrunta și ea cu propria-i furtună în interior, pe care nu știa să o gestioneze. La acel moment însă, nu știam asta. Știam că doare, că e nedrept și nu găseam rostul.

Cu fiecare întâlnire dintre noi, elevii și profa de română, pe durata anilor de gimnaziu – o cărămidă a stimei noastre de sine pusă de doamna Luca anterior cu “Ce grozavi sunteți!” era dărâmată de ea acum cu “Sunteți niște netrebnici!”. Fiecare oră de română ne învăța, în primul rând, nu atributul substantival sau caracterizarea lui “Dan, căpitan de plai”, ci că suntem niște “animale” fără viitor și că atitudinea cea mai potrivită nouă este capul plecat și respectarea regulilor impuse de ea.

La finalul clasei a VIII a, eram niște fricoși care tremurau de-a dreptul când intra pe ușă. Și nu a fost nevoie să ne lovească fizic niciodată. Loviturile ei erau mult mai greu de îndurat decât ar fi fost tradiționalul tras de perciune  sau o riglă la palmă – așa cum mai primeam de la alți profesori câteodată. O palmă lovită de riglă doare câteva minute, dar comportamentul  ei ne făcea mai mici pe noi în proprii noștri ochi pe termen lung, în unele cazuri pentru totdeauna. Iar asta doare o viață.

Spre final de clasa a VIII a totuși, ceva s-a întâmplat. Neavând cu ce să mă îmbrac în multe zile, compensam creativ împletindu-mi zeci de codițe în păr sau asortând la vreun pulover de-al mamei bocancii din iarna ce trecuse -în plină vară. O realitate tristă pe care o transformam într-o joacă și rezultau ținute foarte colorate și ieșite din tipar. La trântirea ușii, la semnalul “În picioare, animalelor!”, când Popeasca vede felul în care mă aranjasem se înroșește toată și începe o tiradă diferită: “Prostituato, aici nu este bordel!”.

A urmat mare tărăboi în școală. Popeasca mă duce la directoare protestând mai diplomatic acum la adresa aspectului meu, dar vorbind cu scârbă ca despre un gunoi de care era forțată să stea prea aproape: “Nu putem permite astfel de coafuri la școală și uitați-vă cum este îmbrăcată!”. Este chemată mama la școală. Urmează discuții între mama, profesori, directoare, elevi. Câteva zile toată școala vuia. Se fac tabere. Majoritatea copiilor îmi țineau partea. Mai puțin cei cărora le era prea frică să nu le fie stricate mediile pentru care luptaseră din greu sau cei care aveau diverse întelegeri cu Popeasca pentru a își face viața mai ușoară. Alți profesori fie nu s-au implicat, tot pentru a nu își complica viața după acest incident, fie s-au folosit de el pentru a își exprima propriile răbufniri legate de Popeasca, încurajându-mă.

Popeasca ceruse exmatricularea mea. Eu nefiind una dintre persoanele de neatins fie din cauza banilor dați, fie din cauza importanței părinților mei, nu aveam alt aliat decât faptul că eram o eleva bună și că nu făcusem nimic greșit, doar diferit.

Lucrurile s-au liniștit brusc și nimeni nu știa care a fost finalitatea. Mare lucru nu s-a schimbat în școală , în aparență, în perioada următoare, iar lucrurile păreau că ar fi reintrat pe cursul lor obișnuit și evenimentul fusese dat uitării – Popeasca continuând să fie la fel de expresivă ca și mai înainte. Cu toate astea, ceva se schimbase și toată lumea o știa: faptul că eu mă îmbrăcam la fel și îmi împleteam codițe în continuare însemna că cineva i s-a opus și a învins-o. Că “animalele” nu stau la infinit cu capul plecat. Și că există altă variantă în afara de a da bani pentru a te proteja de atacuri verbale sau a tace mâlc pentru a nu deranja. Cea a curajului.

Bineînțeles că apoi, Popeasca și-a mărit eforturile de a mă face să mă simt o ratată fără viitor, dar nimic nu m-a atins. Pe de o parte, cunoștințele mele la limba română rămâneau de necontestat și nu-mi putea da note mici, iar pe de alta, începusem să conștientizez că viitorul va fi bun daca mi-l voi construi cu același curaj de care am dat dovadă în incidentul cu ea.

Când am intrat la liceu, soarta a făcut să fie și ea în cabinetul secretarei când m-am dus la școală pentru actele necesare transferului și la auzul veștii legate de liceul la care am fost admisă a comentat răutăcios, ca o ultimă încercare de a mă doborî: “Acolo merg toți ratații!”.

Pe lângă toate astea, victoria din tamtamul cu Popeasca a fost și una personală pentru că trecând prin toată experiența, m-a ajutat să îmi reamintesc faptul că sunt exact cine sunt, că acest lucru trebuie manifestat fără teamă și că sunt valoroasă în mod necondiționat.

În noi este ceva mai presus și mai prețios decât felul în care ne îmbrăcăm, de calificativele cu care suntem evaluați și de apelativele cu care ni se adresează cineva și acest ceva este propria noastră valoare, de care trebuie să fim tot timpul conștienți.

Deși la acel moment experiența a însemnat durere, frustrare, nesiguranță, efort, faptul că am trăit-o, m-a făcut să evoluez, să învăț o lecție prețioasă și a contribuit la ceea ce sunt azi. Totodată, un pic din decizia mea de a mă îndrepta către domeniul educației, a fost luată atunci.

Visul meu cel mai îndrăzneț este ca nici un copil să mai trăiască o experiență similară, iar sistemul de învățământ să fie populat de doamne Luca.

Bucuria cea mai mare este să știu că mă îndrept, cu pași mici dar siguri, spre realizarea lui, să întâlnesc persoane ce contribuie la același vis și copii care sunt norocoși să beneficieze de asemenea oameni pe traseul lor educațional.

 

Arina Angelescu – Preşedinte

Seeding Knowledge Foundation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s