Cine spune ca nu a mințit vreodată, s-ar putea să mintă.
Sub o formă sau alta, cu toții am mințit la un moment dat, indiferent de motivul care ne-a împins spre asta, iar copiii au și ei suficiente motive.
Există multe tipuri de minciună, așa cum există numeroase variații ale adevărului.
Dar, înainte de a dezvolta acest subiect, este bine de precizat faptul că până în jurul vârstei școlare, copiii trăiesc într-o lume în care fantezia și realitatea se împletesc, astfel că abia după această vârstă părinții pot lua în considerare minciuna ca fenomen care să-i îngrijoreze.
Motivațiile minciunii și consecințele ei au o mare importanță atunci când părinții vor să îndrepte acest comportament al copiilor. Atunci când le va fi clar motivul pentru care copilul a spus o minciună, vor ști de unde să pornească în demersul lor și vor putea decide cum să răspundă într-un mod care să descurajeze minciuna.
Motivele sunt numeroase :
- Unii copii mint din cauza fricii. Atunci când părinții cer copilului performanță, când aceștia cer mai mult decât poate copilul oferi, acesta se folosește de minciună pentru a ascunde unele fapte și pentru a evita pedeapsa.
- Frica apare în familiile sau mediile unde copilul percepe un climat de neîncredere. Atunci când între copil și persoanele din mediul său nu are loc o comunicare eficientă, sunt șanse mari ca în relațiile copilului cu ceilalți să apară neîncrederea.
- Unii copii mint pentru a evita rușinea (și proasta impresie despre sine). Ei descoperă că denaturarea sau ascunderea adevărului îi poate pune într-o lumină favorabilă sau le poate aduce unele avantaje și de aceea preferă să se perceapă într-un mod favorabil în plan imaginar, ignorând sau neglijând importanța adevărului. Ca și adulții – sau mult mai bine decât adulții – copiii își pot imagina povești despre ei, mult mai captivante decât le oferă viața.
- Unii copii mint pentru a-și proteja intimitatea. La un anumit moment în dezvoltarea copiilor, este nevoie ca părinții să le ofere acestora dreptul de a controla accesul la informațiile personale. Fiecare are nevoie de intimitate și are nevoie să decidă singur cu privire la cine știe anumite lucruri despre el. Iar nevoia copilului (aflat în creștere) pentru o astfel de intimitate și independența de controlul parental intră în conflict cu nevoia părintelui de a proteja copilul de pericole.
- Copiii mint pentru a căpăta sentimentul de putere. De obicei, acest motiv pentru minciună iese în evidență abia în preajma adolescenței, chiar dacă apare mai devreme. Copilul testează autoritatea părinților sau a altor adulți, o pun la încercare, iar o minciună de succes stabilește puterea copilului, chiar dacă părintele suspectează că acesta a mințit, fără a putea dovedi.
- Nu în ultimul rând, s-ar putea ca unii copii să învețe acest comportament chiar de la adulții din jur. Iar a li se spune să nu mintă pe când adulții fac acest lucru (indiferent de motivație), înseamnă pentru ei un dublu mesaj, contradictoriu, care produce confuzie.
Există și minciuni „acceptabile”, cum se întâmplă atunci când a spune adevărul poate fi dureros sau poate dăuna. Uneori, o minciună poate părea singura modalitate de a se proteja pe sine sau pe altcineva de un pericol; o minciună poate fi motivată de loialitate și păstrarea acestei loialități trece peste orice necesitate imperioasa de a fi sincer. Iar în unele cazuri copiii folosesc minciuna îmbrăcând-o în forma tachinărilor „nevinovate” spuse de dragul jocului, având în substrat intenția de a testa vigilența și puterea adulților sau a celor din jur cu care se află în relație.
Ce este de făcut atunci când părinții bănuiesc sau chiar află că sunt mințiți de copiii lor?
Cel mai important este a nu se răspunde cu furie – care apare ca urmare a sentimentului de trădare sau de manipulare. În loc de furie, este cu mult mai util a se afla mai întâi motivul pentru care a apărut minciuna în relația părinte-copil. De cele mai multe ori, înțelegerea motivului va permite un dialog cu copilul într-un mod care îi va da acestuia șansa să fie sincer. Oricât de greu ar părea, este necesar ca părinții să poată vedea lumea și din perspectiva copilului pentru a putea corecta mai apoi eventualele distorsiuni de percepție și pentru a-i da acestuia sentimentul că este înțeles și că poate avea încredere în adultul de lângă el.
Este neproductivă pedeapsa repetată care nu este acompaniată de iertare și negociere. Fără a renunța la regulile și standardele pe care le aveți în calitate de părinți, puteți alege înțelegerea în locul unor repetate pedepsiri pentru oricare infracțiune și puteți alege să discutați și să negociați regulile după care funcționează familia – pe măsură ce copilul crește.
A-l înțelege nu înseamnă că nu veți fi supărat de ceea ce a făcut, că nu veți fi dezamăgit sau chiar furios. Este recomandat să transmiteți că vă simțiți în acest fel și că dezaprobabați comportamentul său explicând consecințele și evitând umilirea copilului, pentru că trebuie permis copilului drumul înapoi către respectul de sine.
În același timp, este bine să luăm în considerare faptul că uneori se întâmplă ca părinții să banuiască minciuna chiar și atunci când copilul este sincer. Când copilul sincer nu este crezut, luați în calcul faptul că repercusiunile negative nu sunt deloc de neglijat: copilul își pierde încrederea în adult, simte că nu se mai poate baza pe acesta și răsare furia care dă șanse mari apariției miciunii – adică exact acelui comportament pe care părintele dorește să-l evite.
În final, să recapitulăm faptul că uneori copiii mint pentru că nu au încredere în părinți sau în alți adulți cu care se află în relația de comunicare; mint pentru că nu sunt siguri că pot fi sinceri fără a fi certați, pedepsiți sau, mai rău, chiar umiliți.
seedingknowledgefoundation.wordpress.com 