The “precious”

Vine și prima zi de muncă de la fundație.

5 ianuarie. O zăpadă de vreo 30 de cm afară și un frig al naiba.

Mă trezesc devreme și deszăpezesc mașina. Iau o lopată la mine pentru a face o alee până la ușa casei în care-și are sediul fundația. Îmi croiesc drum până în casă și când intru- ahhh! sentimentul acela pe care ți-l dă o casă frumoasă în care intri cu drag și mai ales- căldură! Noroc că dădusem drumul la centrală de Crăciun, când m-am furișat de la mesele cu familia și am venit să instalez mobila pentru birourile colegelor ce urmau să vină în ianuarie.

După câteva minute apare și colega de la fundraising, Anca. Cu ea urma să petrec prima zi întrucat celelalte două fete începeau să lucreze efectiv de la alte date- Ionela (la acea vreme) a doua zi, iar Georgia- al cărei nume nu-l mai știam după atâtea interviuri, adunând și deficiența mea în acest domeniu- al reținerii numelor, urma să vină săptămâna cealaltă.

Intră Anca, așa cum mi-o aminteam de la interviu- energică și vorbăreață. Pălăvrăgim puțin și zic: “Am o propunere indecentă pentru tine. Nu suntem chiar cu stocul făcut pentru o bună funcționare. Ce zici? Mergem până la un magazin să luăm o mătură și o găleată?”

Ce putea să zică?

Pornim.

Zice ea că știe un magazin la colțul unui bloc- pentru că locuiește aproape și de aici și-a luat ea oalele. Cotesc căutând un loc de parcare. Pentru că nu apare locul și ne depărtăm de magazin, zic: “Haide să mergem la următorul punct de unde putem lua cele necesare”.

“Ah, hai la Carrefour Orhideea.”

“Bine”, zic.

Când să pun gps-ul, Anca zice: “Ah, nu, nu, știu eu drumul.”

Poate chiar îl știa. Nu vom știi niciodată. Cert e că pălăvrăgind noi verzi și uscate, am ajuns în Cotroceni și ne-am petrecut o bună parte din zi, pierzându-ne și regăsindu-ne în drumul spre Carrefour.

Într-un final, am ajuns.

Mergem noi la raionul cu de toate pentru casă și acum încep discuțiile. Asta e prea scumpă, asta nu e de calitate. Alegem noi ce alegem și, la un moment dat, ochii mei sar pe un raft unde un fierbător electric de ceramică striga la mine să îl cuprind în mâini și să îl iau acasă. Anca, responsabilă financiar, dar cu un pic de psihologie inversă în minte zice: “Vai, e prea scump. Hai să-l luăm pe ăsta, mai ieftin. E la fel de bun!”

Decizia mea era luată.

Ceainicul a venit cu noi. Prima noastră investiție sentimentală. Au urmat atâtea.

Atunci când echipa de la acel moment a fost completă, am avut o discuție foarte serioasă, în care am subliniat grija cu care trebuie manevrat ceainicul nostru prețios. După asta, vreo lună, oricine venea pe la noi era întrebat dacă dorește un ceai și cei ce ziceau da, dacă observau plăcerea de pe fața noastră la acest răspuns și întrebau ce e cu ea- primeau pe lângă ceșcuța de ceai și povestea prețiosului nostru ceainic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s