Hotărâri și consecințele lor

Una dintre cărțile mele preferate este Alchimistul.

Am citit-o la 20 de ani, când eu și viața mea treceam printr-o transformare majoră și de atunci mi-au rămas întipărite în minte câteva citate, poate și pentru că mi le-am scris pe un bilețel pe care l-am purtat întotdeauna cu mine și uneori l-am scos și recitit. Printre ele, acesta:

*când cineva lua o decizie, de fapt se cufunda într-un torent puternic ce-l ducea în locuri pe care nici nu le visase în momentul luării hotărârii.*

Și așa, peste mulți ani, mă regăsesc reluând citatul în mintea mea, gândindu-mă la hotărârea pe care am luat-o anul trecut pe vremea asta și anume, aceea de a lua parte la înființarea unei fundații care sprijină copiii și bineînțeles,  de a fi apoi parte activă din existența ei.

Cine ar fi putut ghici sau și-ar fi putut imagina repercusiunile acestei hotărâri?

Încercând să mă întorc în timp, la momentul angajării membrilor viitoarei echipe, mi se pare că este într-o altă viață. Cum? Nu ne știm dintotdeauna? Nu am făcut asta muuuultă vreme? Nu. Deși așa pare.

Anul trecut, prin decembrie, iau o altă hotărâre: aceea ca în prima zi lucrătoare a anului 2016 să fiu la muncă, cu echipa gata, sediul pregătit și să ne apucăm de treabă.

Pe la finalul lunii decembrie, colaboratorul fundației în ceea ce privește recrutarea îmi spune că a strâns câteva c.v.-uri frumoase. Programăm interviurile. Ziua primului dintre ele sosește. Era pentru prima oară când eram în postura de…angajator! Nu aveam nici un plan în minte, nici o întrebare cheie sau un interes acut pentru gesturi, priviri, greșeli, minciuni. Cumva, ceva din mine luase hotărârea de a nu mă lăsa impresionată de cifre sau cuvinte ci să caut persoana, omul. Cine e? Ce vrea? De ce vrea să lucreze cu noi?

Poate pentru o slujbă clasică, cifrele sau cuvintele sunt importante, în mediul ONG însă, instinctul îmi spunea că sunt pe drumul cel bun, în căutarea mea de…oameni. Și nu căutam orice oameni, ci pe aceia care, răspunzând la întrebările interviului, dincolo de cuvinte rostite, să lase să iasă la suprafață pasiunea lor, visele lor, cine sunt ei cu adevărat, ce e în miezul ființei lor. Vream să văd ochi sclipind de entuziasm. Vream să văd dedicație, activism, îndârjire, umanitate. Poate chiar și lacrimi.

Și am văzut.

Am avut parte de candidați minunați, dar cei aleși sunt exact așa:

-În primul rând curajoși- pentru că cine se avântă pe un drum neumblat, alături de o fundație nou-înființată cu un site incomplet la acea oră și cu un nume greu de pronunțat?

-În al doilea rând, sunt în acea categorie de oameni care au realizat că cea mai mare fericire este de a contribui, de a oferi, de a schimba lucrurile în bine. Fiind așa, ochii lor sclipesc mereu de entuziasm, iar pasiunea, visele lor se împletesc cu viața de zi cu zi, cu activitățile fundației și deși corpurile părăsesc sediul fundației, gândurile mereu umblă după răspunsuri, fac planuri legate de Seeding Knowledge.

-Și nu în ultimul rând, sunt o sursă infinită de poante, momente memorabile, de inspirație.

După câteva zile de interacțiune abia, părea că ne știm dintotdeauna și că fundația are o experiență de ani în spate.

Despre noi, un ochi suspect ce ne-ar observa fără să ne cunoască, ar putea crede că am intrat într-un fel de sectă în care comunicăm constant fie din baie, de la mesele cu familiile, aducem tot ce găsim pe acasă și ar fi de folos vreunui copil sau vreunei activități…asta dacă nu vorbim despre *secta noastră* cu toți cunoscuții.

Toate astea pentru că *șansa* a făcut ca la interviuri să se prezinte exact persoanele potrivite, iar eu să îi aleg cu inima împăcată și convinsă că totul se va așeza perfect ca piesele unui puzzle a cărei imagine de ansamblu nu o pot vedea, dar dacă îmi păstrez inima deschisă și voi avea curaj, voi fi ghidată spre a găsi și asambla piesele laolaltă, așa cum trebuie să fie.

Să mă îndrept spre birou este unul dintre momentele mele preferate din zi. Acel moment în care știu ce a fost, dar nu și ce va fi, dar simt că va fi bine.

Îmi place când deschid ușa și mă simt acasă. Sau când ne apucăm la vorbe și trec câteva ore fără să ne dăm seama. Îmi plac discuțiile înfocate, cum ne adunăm la masă și împărțim fiecare cu fiecare. Îmi place cum ne organizăm ca grup și fiecare pe el însuși știindu-și rolul și ce are de făcut.

Dovada cea mai bună că fundația este un focar de bine și frumos este ritmul galopant în care s-au întâmplat lucrurile de la început de ianuarie până acum, sau reacția oamenilor când aud de misiunea fundației și mai ales…zâmbetele ce ne înconjoară.

Iar cel mai mult îmi place sentimentul că ceea ce facem contribuie la mai binele și mai frumosul din lume.

Nu, nu încerc să idealizez situația. Nimeni nu e perfect, nimic nu curge strună iar provocări întâlnim la tot pasul. Însă imperfecțiunile, provocările și felul cum curg lucrurile sunt toate întimpinate cu credința că merită tot efortul și că suntem norocoși să fim parte din această aventură.

Sunt tare fericită cu hotărârea de acum un an și-i dau dreptate lui Coelho. Habar nu aveam în ce mă bag și este minunat să aflu și să trăiesc clipă de clipă consecințele acelei hotărâri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s